Cine a creat omul? Dumnezeu, desigur, vor răspunde credincioșii creștini, musulmani, evrei și nu numai. Nu întreb care Dumnezeu ci, mai degrabă, câți. Biblia spune că omul a fost făcut de un singur dumnezeu, ori de mai mulți? Deloc surprinzător, peste 99% dintre credincioși vor da răspunsul greșit.
În primul rând, ce înseamnă Dumnezeu? Este un cuvânt format din „Domnul” și „zeu”, mai corect scris „Domnul zeu”, asemănător cu „Adonai Yahweh” al evreilor, care apare de 310 ori în Biblie, format din „Adonai” („Domnul”) și „Yahweh” (numele dumnezeului evreilor). Deși poate fi un titlu al oricărei zeități, „Dumnezeu” se folosește mai des pentru a desemna o divinitate supremă. Cuvântul românesc „zeu” provine din cel al lui Zeus, regele zeilor în mitologia greacă. La rândul său, numele lui Zeus provine din cel al indianului Dyaus Pitar („Tatăl Cer”). Grecii și-au numit inițial conducătorul panteonului Dzeus Pater („Tatăl Dzeus”) și mai apoi doar Zeus. Tot de aici a apărut și numele Jupiter la romani. Cuvântul pentru „zeu” în latină, „deus”, provine tot din Dyaus și Dzeus. În română, „zeu” nu este decât numele divinității supreme din panteonul grecilor, fără terminația specifică limbii elene. „God” în engleză sau „gott” în germană, cuvinte ce semnifică atât substantivul comun „zeu”, cât și pe cel propriu „Dumnezeu”, sunt prescurtări ale proto-germanicului „godan”, care provine din sumerianul „gudan” („Taurul Cerului”), epitetul unuia dintre cei mai importanți zei mesopotamieni, Enlil.
În Biblie, dumnezeul evreilor are mai multe nume, cum ar fi Yahweh, Yah, Yahu, Adonai, Baal, El, Elyon, Elohe, Eloah, Elohim, El Șaddai, Sabaoth. Deși toate sunt considerate epitete ale aceleiași divinități, sunt mari șanse ca ele să reprezinte zeități diferite. Dintre toate aceste epitete, unul singur iese în evidență, fiind cel mai controversat: Elohim.
Folosit în Vechiul Testament de aproximativ 2.600 de ori, Elohim are trei înțelesuri, conform variantei oficiale:
Substantiv propriu la singular, însemnând „Dumnezeu”. De exemplu: „La început a făcut Elohim cerul şi pământul” (Facerea 1:1).
Substantiv comun la singular, însemnând „zeu”. De exemplu: „Nu veţi putea să slujiţi lui Yahweh, căci El este Elohim sfânt, Elohim zelos şi nu va răbda nelegiuirile voastre, nici păcatele voastre” (Iosua Navi 24:19).
Substantiv comun la plural, însemnând „zei”. De exemplu: „Să nu ai alţi Elohim afară de mine” (Deuteronomul 5:7)
Cei care încearcă să ne bage pe gât primele 2 variante și-ar dori să o uităm pe cea de-a treia, cea mai importantă. În limba ebraică, „im” este terminație de plural, „Elohim” reprezentând pluralul substantivului „Eloah”. Prea puțin contează că evreii au hotărât la un moment dat ca „Elohim” să devină și unul dintre epitetele zeului lor, cuvântul rămâne în continuare la plural. Și nu doar în limba ebraică, ci și în cea din care a fost preluat. Apărătorii monoteismului biblic, care evită cât pot de mult forma de plural a lui „Elohim”, ne spun că acest cuvânt ar170px-Dagon_2e o proveniență necunoscută, fiind totuși un derivat al substantivului semitic „il / el” („zeu”). În realitate, proveniența nu le este deloc necunoscută, ci doar încearcă să o păstreze astfel. Conform istoriei oficiale a evreilor, bazate pe Vechiul Testament, israeliții au trăit alături de canaanieni. Pentru a se putea integra, evreii au preluat obiceiurile, stilul de viață și chiar religia gazdelor lor. Vechiul Testament e plin de profeți care blesteamă poporul israelit pentru că și-a părăsit dumnezeul pentru zeii canaanieni. El, Elyon și Baal, trei dintre epitetele zeului evreilor, sunt în realitate numele a trei zeități din Canaan. Tot aici se întâlnește și controversatul „Elohim”, canaanienii numindu-și astfel zeitățile. De exemplu, într-o tăbliță descoperită la Ebla, de prin 2.300 î.e.n. (cu un mileniu înainte ca israeliții să vină în Canaan, conform istoriei biblice), Dagon era în fruntea unui panteon format din 200 de Elohim. Așadar, pentru canaanieni, o civilizație mult mai veche decât cea israelită, de la care evreii au preluat multe, Elohim erau zeii.
Chiar dacă evreii insistă că „Elohim” este în general un epitet al lui Yahweh, recunosc totuși că acest cuvânt reprezintă un grup de divinități. Prin anii 1170 – 1180, rabinul Moșeh ben Maimon (latinizat ca Moses Maimonides) prezenta în Mișneh Torah o clasificare a îngerilor, după modelul creștinismului. El a împărțit îngerii în zece grupe: Chayot HaKodeș, Ophanim, Erelim, 3 angelsHașmallim, Seraphim, Malakim, Elohim, Bene Elohim, Cherubim și Ișim. Kabbalah a adăugat și al unsprezecelea rang angelic, arhanghelii, conducătorii celor zece grupe. În cea de-a șaptea grupă îi găsim pe Elohim, numiți aici „ființe divine”. Deoarece Maimonides a fost unul dintre cei mai influenți filosofi evrei, clasificarea sa angelică a fost acceptată de iudaism și devenită oficială. Prin urmare, chiar și astăzi, în religia evreilor „Elohim” reprezintă o clasă angelică sau un grup de „ființe divine”, întocmai ca zeii canaanienilor. Ceea ce reiese și din pasajele biblice în care cuvântul este folosit pentru a desemna mai multe zeități.
În Geneza biblică, lumea, animalele și oamenii au fost făcuți de Elohim. Credincioșii se încăpățânează să considere că aici earth1cuvântul desemnează o singură divinitate. Însă Vechiul Testament le contrazice ipoteza. „Şi a zis Elohim: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” (Facerea 1:26). Deși primul verb („a zis”) este la singular, din restul enunțului reiese pluralul („să facem”, „după asemănarea Noastră”). La fel și în continuarea poveștii: „Şi a zis Elohim: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2:18), „Şi a zis Elohim: Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul” (Facerea 3:22). De ce un dumnezeu ar vorbi singur și s-ar referi la el folosind pluralul?
Creștinismul a încercat să rezolve problema, considerând că Elohim erau Sfânta Treime, adică Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Însă această treime este inexistentă în Vechiul Testament. În lucrarea 508 Answers to Bible Questions, teologul M.R. DeHaan s-a văzut silit să recunoască: „Nu există niciun verset în Scriptură care să afirme că Dumnezeu este o Treime, care constă din trei persoane”. La fel și teologul Karl-Heinz Ohlig în Ein Gott in drei personen? din 1999, care recunoștea că învățătura despre Treime holytrinity„nu conține niciun fel de fundament biblic”. În religiile vechi existau trinități divine cum ar fi, de exemplu: An, Enlil și Enki în Sumer, Marduk, Iștar și Ea în Babilon, Brahma, Vișnu și Șiva în hinduism, Osiris, Isis și Horus în Egipt, Odin, Frigg și Thor în Scandinavia. Creștinismul a combinat ideea trinității divine cu monoteismul iudaic, rezultatul fiind un dumnezeu cu triplă personalitate. Și nu a fost un rezultat imediat, ci unul la care s-a ajuns în timp. La Conciliul de la Niceea din 325 s-a stabilit doar egalitatea dintre Fiu și Tată, considerați a fi „de o ființă”. Abia în 381 s-a pus în discuție opinia conform căreia și Duhul ar fi sfânt. Prin urmare, după aproximativ patru secole după presupusa naștere a lui Isus, Duhul a fost recunoscut ca fiind vrednic de adorare. Trinitatea creștină primordială era însă diferită de cea de astăzi, primii teologi înțelegând-o în moduri diferite. Subordinaționismul vedea treimea ca pe o ierarhie, în care Fiul era subordonat Tatălui. Pentru monarhieni, Isus nu era sub niciun chip identic cu Dumnezeu, considerându-l umplut cu o putere dumnezeiască impersonală. Iar modaliștii își închipuiau un Dumnezeu care lucrează în diferite moduri, ca Tată, ca Fiu sau ca Duh Sfânt. În anul 553, la al doilea Conciliu de la Constantinopol, s-a hotărât că nu trebuie să se creadă în trei dumnezei, ci într-un „singur Dumnezeu în trei persoane”. În privința ierarhiei treimii, în anul 675, la al unsprezecelea Conciliu de la Toledo, s-a stabilit că Tatăl este același cu Fiul, Fiul același cu Tatăl, iar amândoi ar fi totuna cu Sfântul Duh. Creștinii însă s-au descurcat greu cu aceste concepte. Conciliul al patrulea de la Lateran, din 1215, a încercat să aducă o lămurire: „Fiecare dintre cele trei Persoane împărtășește aceeași realitate, adică substanța, ființa și natura dumnezeiască”. În 1442, Conciliul de la Florența anunța: „În baza acestei unități, Tatăl este întreg în Fiul, întreg în Duhul Sfânt. Fiul este întreg în Tatăl, întreg în Sfântul Duh. Sfântul Duh este întreg în Tatăl, întreg în Fiul”. Rezultatul, numit de Catehismul Bisericii Catolice „taina centrală a credinței creștine”, este produsul unei îndelungi elaborări, necunoscut redactorilor Bibliei. Treimea divină nu există în religia evreilor, prin urmare nici în Vechiul Testament, iar câteva afirmații din Noul Testament, unde se făcea o diferențiere clară între Tată, Fiu și Sfântul Duh, o contrazic. De exemplu, „Iar Iisus i-a răspuns: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu” (Marcu 10:18), „Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Marcu 13:32 și Matei 24:36), „Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12:32). Așadar, Elohim din Vechiul Testament, creatorii lumii, nu pot fi Sfânta Treime creștină, ci zeii canaanienilor și îngerii evreilor.
Ideea de unic dumnezeu, propovăduită atât de intens, nu este susținută nici măcar de Vechiul Testament. Scripturile evreilor subliniază foarte clar existența mai multor zeități, dintre care doar Yahweh ar trebui venerat de israeliți. Nu pentru că ar fi singurul dumnezeu, ci pentru că ar fi dumnezeul poporului lor. Iată câteva exemple ale existenței mai multor zei, numiți de obicei Elohim, conform Vechiului Testament. Am lăsat citatele exact așa cum apar în Biblia ortodoxă, notând între paranteze numele zeităților din textele originale ebraice:
– „Să nu ai alţi dumnezei (Elohim) afară de mine” (Deuteronomul 5:7). Dacă ar fi existat un singur dumnezeu, această afirmație nu ar fi avut rost. În schimb, zeul lui Moise nu spune că este singura divinitate, ci doar cere să fie singura venerată de către evrei.
– „Atunci Domnul va fi înfricoşător pentru ei, căci El va distruge pe toţi dumnezeii (Elohim) pământului şi înaintea Lui se vor închina locuitorii ţinuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său” (Cartea lui Sofonie 2:11).
– „Dumnezeu a stat în dumnezeiască adunare şi în mijlocul dumnezeilor (Elohim) va judeca” (Psalmul 81:1).
– „Că mare este Domnul şi lăudat foarte, înfricoşător este; mai presus decât toţi dumnezeii (Elohim)” (Psalmul 95:4).
– „Că Tu eşti Domnul Cel Preaînalt peste tot pământul; înălţatu-Te-ai foarte, mai presus decât toţi dumnezeii (Elohim)” (Psalmul 96:10).
– „Păziţi toate câte v-am spus şi numele altor dumnezei (Elohim) să nu le pomeniţi, nici să se audă ele din gura voastră” (Ieșirea 23:13).
– „Atunci să nu te închini la dumnezeii (Elohim) lor, nici să le slujeşti, nici să faci după faptele acelora, ci să-i zdrobeşti de tot şi să strici stâlpii lor” (Ieșirea 23:24).
– „Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogorî din munte, s-a adunat la Aaron şi i-a zis: «Scoală şi ne fă dumnezei (Elohim), care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat»” (Ieșirea 32:1). Aaron le-a luat cerceii de aur „şi a făcut din ei un viţel turnat şi l-a cioplit cu dalta”, despre care unii cred că l-ar fi reprezentat pe zeul Baal.
– „Atunci au răspuns lui Ieremia toţi bărbaţii care ştiau că femeile lor tămâiază pe alţi dumnezei (Elohim)” (Ieremia 44:15).
– „Omri a săvârşit fapte rele înaintea ochilor Domnului şi a fost mai nelegiuit decât toţi cei dinaintea lui. El a umblat în totul pe căile lui Ieroboam, fiul lui Nabat şi întru fărădelegile eu care acesta a dus pe Israel la păcat, mâniind pe Domnul Dumnezeul lui Israel cu idolii (Elohim) lor” (Cartea a treia a Regilor 16:25-26).
– „Apoi au ridicat Filistenii chivotul Domnului şi l-au vârât în capiştea lui Dagon şi l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Aşdodenii dis-de-dimineaţă şi iată Dagon zăcea cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului. Şi au luat ei pe Dagon şi l-au pus iar la locul lui” (Cartea întâia a Regilor 5:2-3). Dagon era zeul fertilității la asiro-babilonieni (care îl numeau Dagana sau Daguna), divinitate ce a devenit la popoarele vest-semitice zeul grânelor și al pescuitului.
– „Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului (lui El) cel Preaînalt” (Facerea 14:18). În religia levantină (care include și Canaanul), El era zeul suprem.
– Regele Ioram „a făcut lucruri netrebnice în ochii Domnului, dar nu aşa cum făcuse tatăl său şi mama sa, căci el a depărtat stâlpii cu pisanii făcuţi în cinstea lui Baal, pe care-i făcuse tatăl său. Dar de păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nabat, care a dus pe Israel în rătăcire, s-a ţinut şi el şi nu s-a lăsat de ele” (Cartea a patra a Regilor 3:2-3). Baal („Domnul”) era un titlu atribuit mai multor zeități vest-semitice, cum ar fi Baal Hadad sau Baal Zephon.
– „Şi a săvârşit Ahab, fiul lui Omri, fapte rele înaintea ochilor Domnului, mai mult decât toţi cei ce au fost înaintea lui”. Acesta „a început să slujească lui Baal şi să i se închine. Şi a ridicat pentru Baal un jertfelnic în templul lui Baal, pe care îl zidise în Samaria. A făcut Ahab şi o Aşeră (stâlp făcut din lemn, sfinţit în cinstea zeiţei Astarte), încât Ahab, mai mult decât toţi regii lui Israel, care au fost înaintea lui, a săvârşit fărădelegi, prin care a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel şi şi-a pierdut sufletul său” (Cartea a treia a Regilor 16:30-33). Astarte este numele atribuit de greci zeiței canaaniene Athtart, a cărei soră era Așerah, consoarta zeului suprem El.
– Regele Asa „a lipsit chiar pe mama lui, Ana, de numele de regină, pentru că ea făcuse un chip turnat Astartei. Aşa a sfărâmat Asa chipul cel turnat al Astartei arzându-l pe prundul pârâului Chedron” (Cartea a treia a Regilor 15:13).
– Așerah era numită adeseori de către popoarele semite „Regina Cerului”. În Vechiul Testament este întâlnită cu un epitet asemănător: „Copiii adună lemne, iar părinţii aţâţă focul şi femeile frământă aluatul ca să facă turte pentru zeiţa cerului şi să săvârşească turnări în cinstea altor dumnezei (Elohim), ca să Mă rănească pe Mine” (Ieremia 7:18), „Dar vom face tot ce am făgăduit cu gura noastră, vom tămâia pe zeiţa cerului şi vom săvârşi pentru ea jertfe cu turnare (…) Iar de când am încetat de a mai tămâia pe zeiţa cerului şi a-i săvârşi jertfe cu turnare, suferim toate lipsurile şi pierim de sabie şi de foame. Şi femeile au adăugat: «Când tămâiam noi zeiţa cerului şi-i săvârşeam jertfe cu turnare, oare fără ştirea bărbaţilor noştri îi făceam noi turte cu chipul ei şi-i săvârşeam jertfe cu turnare?»” (Ieremia 44:17-19).
– „A început Solomon să slujească Astartei, zeiţa Sidonienilor, şi lui Moloh, idolul Amoniţilor” (Cartea a treia a Regilor 11:5).
– Regele Ohozia „a slujit lui Baal şi i s-a închinat lui şi a mâniat pe Domnul Dumnezeul lui Israel, cum făcuse şi tatăl său” (Cartea a treia a Regilor 22:53). „Iar Ohozia, căzând printre gratiile foişorului său cel din Samaria, s-a îmbolnăvit şi a trimis soli şi le-a zis: «Duceţi-vă şi întrebaţi pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului: Mă voi însănătoşi eu oare din boala aceasta?» şi aceştia s-au dus să întrebe” (Cartea a patra a Regilor 1:2). Baal-Zebub este numele dat de redactorii Bibliei lui Baal Zephon, un zeu canaanian ce își avea reședința pe muntele Zephon.
– „Dar tot nu s-au depărtat de păcatele casei lui Ieroboam, care a dus pe Israel în ispită, ci au umblat în ele şi Aşera a rămas mai departe în Samaria” (Cartea a patra a Regilor 13:6).
– Regele Manase „a făcut din nou înălţimile pe care le stricase tatăl său Iezechia şi a aşezat jertfelnice pentru Baal; a făcut Aşere, cum făcuse şi Ahab, regele lui Israel, şi s-a închinat la toată oştirea cerească, slujind acesteia. Apoi a zidit jertfelnice chiar şi în templul Domnului, de care zisese Domnul: «În Ierusalim voi pune numele Meu!». Şi a făcut jertfelnice la toată oştirea cerului în amândouă curiile templului Domnului” (Cartea a patra a Regilor 21:3).
– „După ce s-au terminat toate acestea, s-au dus toţi Israeliţii care se găseau acolo în cetăţile lui Iuda şi au sfărâmat idolii, au tăiat Aşerele şi au stricat locurile înalte şi jertfelnicele din Iuda şi din tot pământul lui Veniamin, al lui Efraim şi al lui Manase, până la margini” (Cartea a doua Paralipomena 31:1).
– Regele Iosia „a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoţilor de mâna a doua şi celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul Domnului toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte şi pentru toată oştirea cerului şi să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenuşa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). „Atunci au scos Aşera din templul Domnului afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron şi au făcut-o praf; şi praful l-au aruncat asupra cimitirului obştesc al poporului. Apoi au dărâmat casele de desfrâu care se aflau lângă templul Domnului, unde femeile ţineau veşminte pentru Astarte” (Cartea a patra a Regilor 23:6-7).
– Dintre toți zeii Canaanului, Baal era cel mai mare riv08020460al al lui Yahweh. După cum se observă din scripturile evreilor, mulți regi i-au adoptat cultul, iar poporul i-a urmat. Din cauza acestei rivalități, în Cartea a treia a Regilor capitolul 18, profetul Ilie face un concurs cu profeții lui Baal, pe care îi ucide după câștigarea competiției. În capitolul 10 al Cărții a patra a Regilor, regele Iehu a ordonat să fie uciși toți profeții, preoții și adoratorii lui Baal. Apoi, oamenii regelui „s-au dus în cetate unde era capiştea lui Baal, au scos idolii din capiştea lui Baal şi i-au ars. Şi au sfărâmat chipul cel cioplit al lui Baal şi au dărâmat capiştea lui Baal şi au făcut din ea loc de necurăţenii până în ziua de astăzi. Astfel a stârpit Iehu pe Baal din pământul lui Israel” (26-28).
– Cu toată rivalitatea dintre Yahweh și Baal, zeul evreilor a preluat atributele dușmanului său, cu care a ajuns chiar să se identifice. Baal era numit adesea „călărețul norilor”. În Deuteronomul 33:26, Yahweh îl copiază: „Nimeni, o Israele, nu este ca Dumnezeu, care să meargă pe ceruri întru ajutorul tău şi pe nori întru slava Sa”. În Osea 2:18-19, Yahweh recunoaște că era numit și Baal: „Şi va fi în vremea aceea – zice Domnul – că ea Mă va numi: «Bărbatul meu» şi nu-Mi va mai zice: «Baalul (stăpânul) meu». Şi voi scoate din gura ta numele Baalilor şi nu vor mai fi chemaţi fiecare pe numele lor”.
– Yahweh s-a identificat parțial cu Baal, însă complet cu zeul suprem al Levantului, ceea ce se observă cu ușurință din adoptarea epitetului El. Conducătorul panteonului vest-semitic era soțul zeiței Așerah. Yahweh i-a luat locul, preluându-i totodată și consoarta. În deșertul Sinai s-a descoperit o inscripție ceramică din secolul al VIII-lea î.e.n., în care autorul cerea binecuvântarea lui „Yahweh și a Așerei lui”. Deși acea inscripție a dispărut, au fost descoperite multe altele asemănătoare. Vechiul Testament sugerează clar că Yahweh și Așerah au fost venerați multă vreme împreună. Regele Manase „a făcut un idol cioplit şi l-a aşezat în templul lui Dumnezeu” (Cartea a doua a Cronicilor 33:7), „chipul Aşerei pe care îl făcuse l-a aşezat în casa despre care Dumnezeu îi zisese lui David şi lui Solomon, fiul lui: «În casa aceasta şi în Ierusalim,asherah pe care l-am ales din toate seminţiile lui Israel, voi pune numele Meu pe vecie»” (Cartea a patra a Regilor 21:7); „atunci au scos Aşera din templul lui Yahweh afară din Ierusalim, la pârâul Chedron, au ars-o la pârâul Chedron şi au făcut-o praf; şi praful l-au aruncat asupra cimitirului obştesc al poporului” (Cartea a patra a Regilor 23:6); „apoi regele a poruncit lui Hilchia arhiereul, preoţilor de mâna a doua şi celor ce stăteau de strajă la prag, să scoată din templul lui Dumnezeu toate lucrurile făcute pentru Baal, pentru Astarte şi pentru toată oştirea cerului şi să le ardă afară din Ierusalim, în valea Chedronului, iar cenuşa lor să o ducă la Betel” (Cartea a patra a Regilor 23:4). Atunci când profetul Ilie și regele Iehu au hotărât să-i ucidă pe adoratorii lui Baal, i-au lăsat în pace pe cei ai Așerei. Pentru că era periculoasă ideea unei soții a lui Dumnezeu, Martin Luther a scos din Biblie numele zeiței, înlocuindu-l cu un copac ori cu o dumbravă. Astfel, în Deuteronomul 16:21 apare „Să nu-ţi sădeşti dumbravă de orice fel de copaci împrejurul jertfelnicului pe care-l vei zidi Domnului Dumnezeului tău”, deși traducerea exactă este: „Să nu-ți ridici stâlpi de lemn, în chip de idol al Așerei, lângă jertfelnicul pe care-l vei zidi Domnului Yahweh”. În Judecători 6:25 apare scris „sfărâmă jertfelnicul lui Baal pe care-l are tatăl tău şi taie copacul cel sfânt de lângă el”, deși în originalul ebraic nu există „copacul cel sfânt”, ci „idolul Așerei”. Chiar dacă Așerah s-a întors în traducerile mai târzii ale Bibliei, dumbrava a rămas într-un loc, de această dată asociată cu Astarte: „El a sfărâmat în bucăţi toate pietrele jertfelnicului, ca nişte pietre de var; dumbrăvile Astartei şi stâlpii soarelui nu se vor mai ridica” (Isaia 27:9).
– Existența mai multor zei se pare că exista și în creștinismul timpuriu. În Evanghelia după Toma, Isus spune: „Unde se află trei zei, aceştia sunt zei. Unde sunt doi sau unul, eu sunt cu ei”. Un enunț asemănător se găsește în Papirusurile Oxyrhynchus: „Unde se află trei zei, aceştia sunt fără Dumnezeu, şi unde este unul singur, eu am spus că eu sunt cu el”. E posibil ca această afirmație să fie interpretarea uneia din Noul Testament: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Evanghelia după Matei 18:20).
Ținând cont că Biblia susține existența mai multor zeități, putem concluziona că Elohim care au făcut omul după chipul și asemănarea lor nu erau un singur Dumnezeu, ci mai mulți. Ceea ce confirmă varianta religiilor vechi, care susțineau că oamenii au fost făcuți de cel puțin doi zei. De exemplu, în Sumer, oamenii au fost creați de Enki și de Ninhursag. În Grecia, Prometheus a făcut corpurile bărbaților iar Hephaestus pe cel al primei femei, cărora Athena le-a insuflat viață. În Egipt, Khnum a creat corpurile khnum-potters-wheeloamenilor din lut, pe roata sa de olar, soţia sa, Heket, fiind cea responsabilă cu suflatul vieţii în corpuri. În Scandinavia, Odin a transformat în oameni două trunchiuri de copaci, Vile i-a dat femeii simţuri şi gândire iar bărbatului putere, judecată şi simţire, Ve oferindu-le amândurora darul vorbirii. Tibetanii consideră că oamenii au apărut datorită unui maimuțoi foarte înțelept și unei diavolițe. Mayaşii îi considerau creatorii oamenilor pe zeii Kukulkan şi Tepeu. Pentru populaţia Yoruba din Africa de Vest, Obatala a făcut corpurile oamenilor din pământ, iar zeul Olodumare le-a dat suflete. Tot două divinităţi, gemenii Mawu şi Lisa, au creat oamenii în mitologia populaţiei fon din Benin. Pentru etnia fang din Africa, oamenii au fost făcuți de zeii Nzame, Mebere şi Nkwa. Iar în mitologia românească, omul este rezultatul muncii a două fiinţe gemene, Fârtatul şi Nefârtatul.
În cultele New Age de astăzi, Elohim reprezintă un grup de extratereștri. Din Elohim provine și numele lui Allah, zeitatea islamului. Îndepărtând terminația de plural „im” și transformând particula vest-semitică „el” în „al”, alături de alte artificii lingvistice, arabii pre-islamici l-au creat pe Allah. În panteonul moon_godarab politeist, Allah avea trei fiice: Allat, Al-Uzza și Manat, ultima fiind, fără îndoială, Anat a canaanienilor. Înainte de Mahommed, pelerinajul la Mecca se făcea pentru a cere protecție celor trei zeițe. Deși profetul a transformat politeismul arabilor în monoteism, nu a șters toate urmele pluralității zeului său. În Coran, Allah folosește adesea pluralul atunci când vorbește despre sine, demonstrând că nu este decât o reminiscență a zeităților Elohim: „Câte cetăți am pierdut noi și le-a ajuns pedeapsa noastră noaptea sau când se odihneau de amiază” (7:3); „Și acele cetăți le-am dărâmat noi, pentru că au fost nelegiuite, și le-am dat o veste despre pieirea lor” (18:58); „Și câte cetăți am făcut noi fărâme, pentru că erau nelegiuite, și am ridicat alt popor în urma lor? Și când simțiră mânia noastră, fugiră de ea” (21:11-12); „Și câte cetăți care erau nelegiuite am pierdut noi și ele stau dărâmate pe temeliile lor! Și câte fântâni sunt deșerte și câte cetăți înalte!” (22:44); „Și câte cetăți, care se încredeau în prisosința lor, am dărâmat Noi!” (28:58).
Monoteismul iudaic, creștin și islamic de astăzi nu este decât rezultatul unui îndelungat proces. Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au crezut în mai mulți zei. Politeismul este întâlnit și în Biblie, după cum se observă cu ușurință, israeliții oscilând mult timp între mai multe zeități. Următorul pas a fost henotismul, adică venerarea în mod special a unei singure divinități, fără a nega însă existența altora. Primul henotist înregistrat de istorie a fost faraonul Akhenaton, care a impus egiptenilor cultul lui Aton, interzicând venerarea altor zeități, în special a lui Amon. wmscog46Faraonul nu a susținut că Aton era singurul zeu, ci doar că era singurul care trebuia venerat. La henotism s-a ajuns și în Babilon când, în timpul regelui Hammurabi, cultul lui Marduk a devenit atât de puternic, încât a fost impus și statelor vecine. La fel s-a întâmplat și în zoroastrism, profetul Zarathustra declarându-l pe Ahura Mazda zeul suprem al perșilor. Henotismul apare și în Vechiul Testament, unde Yahweh nu se consideră singurul zeu, ci doar cere să fie singurul venerat de israeliți („să nu ai alți dumnezei afară de mine”). În timp, zeitățile principale din cultele henotiste au asimilat atributele celorlalte divinități, rezultatul fiind monoteismul. Pentru că nu au putut fi șterși din religii, ceilalți zei au devenit entități cu importanță minoră, cum ar fi îngeri, sfinți sau demoni.
În concluzie, ideea unui singur dumnezeu este una relativ nouă din punct de vedere religios și chiar ilogică, ce nu poate fi susținută nici măcar de religiile monoteiste. Ceea ce explică lipsa dovezilor existenței unui Creator omnipotent, omniscient și omniprezent.
sursa:
Claudiu-Gilian Chircu
https://secretelezeilor.wordpress.com